Secretele generalilor de la Jilava

Secretizarea abuzivă şi criminală practicată de autorităţi în dosarele Revoluţiei, a avut darul de a–i ascunde timp de 20 de ani, pe principalii responsabili ai masacrului din Decembrie 1989. Nu este încă foarte clar ce căutau trupele speciale sovietice în România, nici dacă au existat terorişti străini. Generalii Victor Atanasie Stănculescu şi Mihai Chiţac sunt singurii ţapi ispăşitori mai de vază, judecaţi, condamnaţi şi încarceraţi la Jilava pentru evenimentele Revoluţiei. Doi octogenari sacrificaţi pentru imaginea Justiţiei române în străinătate, plini de afecţiuni, dar doldora de secrete. Confruntat cu realităţile închisorii, Stănculescu a început să vorbească despre proiectele clasificate secret de stat de regimul comunist. Este vorba despre arme de distrugere în masă, rachete cu rază medie de acţiune purtătoare de focoase nucleare, iperită sau bruceloză. Mihai Chiţac unul dintre cei mai importanţi responsabili militari în aceste proiecte, nu a scos niciun cuvânt până acum. Secretele generalilor de la Jilava nu se referă la Revoluţie, ci la ceea ce se ascunde în spatele ei.

Deşi iniţial le-a dat cu tifla jurnaliştilor prea curioşi, în cele din urmă, Stănculescu s-a hotărât să dea frâu liber amintirilor. A început cu  interviuri televizate din Spitalul Penitenciar Jilava, referitoare la traficul şi contrabanda cu armament din perioada comunistă. În calitate de şef al Departamentului de Înzestrare al Armatei, fostul general era la curent cu multe operaţiuni derulate de Securitate în “lumea a treia”. Sute de milioane de dolari din comerţul cu armament pe spaţiul arab intrau în anii ’80 în conturile faimoasei firme ICE Dunărea. Recent, Stănculescu a scris o carte – “În sfârşit adevărul…”, dezvăluind câte ceva din culisele altor operaţiuni clasificate Secret de Stat. “Discutam mai mult problemele armei chimice. La el era problema staţiei-pilot în una, două uzine mari pentru fabricarea iperitei şi pe care o experimentasem în teren. Aceasta a fost prima dintre cele trei componente ale armelor chimice. Apoi a fost arma bacteriologică, când a venit generalul Popescu din India cu probele de viruşi în eprubete, sticluţe în buzunarul interior de la haină.”, povesteşte Stănculescu. Dacă mai adăugăm micile indiscreţii ale generalului despre programul pentru bomba atomică, derulat la Turnu Severin, Măgurele şi Piteşti, sub umbrela instalaţiilor de la Cernavodă, ne putem face o idee despre secretele închise la Spitalul Penitenciar Jilava.

 De la “Dunărea II” la „Măgura”

Victor Stănculescu este, poate, cea mai autorizată persoană în problema ambiţiilor nucleare, chimice şi bacteriologice ale lui Nicolae Ceauşescu. Dar nu este singurul. Fostul şef al Direcţiei de Informaţii Externe, Ioan Mihai Pacepa a dezvăluit în mai multe rânduri, amănunte despre finanţarea proiectelor de cercetare şi producţie în România a armelor nucleare şi bacteriologice de la mijlocul anilor ’70. Generalui DIE povesteşte că “Ceauşescu vroia cu disperare să aibă o bombă atomică cât de mică” pentru a şantaja marile puteri. Proiectul secret ar fi purtat denumirea de „Dunărea II” şi ar fi beneficiat de finanţare libiană. Pacepa spune că la acea dată Ministerul Minelor încerca să creeze la Băiţa o rezervă de uraniu, iar DIE lucra intens la proiectul unei staţii pilot pentru îmbogăţirea uraniului prin centrifugare. O altă voce autorizată în domeniu, închisă la Jilava alături de Stănculescu este generalul Mihai Chiţac. Spre deosebire de colegul său de suferinţă, Chiţac a fost mult mai tăcut. Ce se ascunde sub tăcerea lui ?  Informaţii despre centrele de cercetare, pilot şi producţie pentru armele pomenite mai sus, subordonate Ministerului Apărării Naţionale. Centrele de cercetare speciale intrau în responsabilitatea generalului Nicolae Eftimescu, la vremea aceea adjunct al şefului Marelui Stat Major, generalul Vasile Ionel (amândoi suspectaţi de Direcţia a IV-a Contrinformaţii Militare ) de legături cu Moscova). Eftimescu conducea Secţia Operatiuni Speciale din cadrul MApN. Proiectul nuclear, coordonat de generalul Mihai Chiţac, şeful Comandamentului Trupelor Chimice şi-a schimbat numele de cod după fuga generalului Pacepa. A fost redenumit “Măgura” şi era clasificat Secret de Stat.

Apă grea, iperită şi bruceloză

Încă înainte de fuga lui Pacepa în Occident, România producea apă grea într-o staţie pilot, creată pe baza informaţiilor aduse de Brigada Specială SD (unitatea de spionaj tehnico – ştiinţific a Securităţii) de la compania canadiană AECL. Apa grea, produsă pe scară largă mai târziu la Turnu Severin, putea fi folosită atât pentru realizarea bombei nucleare, cât şi pentru operarea reactoarelor CANDU de la Cernavodă. În timp ce Chiţac tace, Victor Stănculescu vorbeşte despre producţia de iperită pentru arma chimică şi de “sticluţe” aduse din India , iar Pacepa îşi aduce aminte  de arma bacteriologică cu bruceloză. Numele de cod al proiectului în curs de realizare la Comandamentul Trupelor Chimice condus tot de generalul Mihai Chiţac, fiind “Brutus”. Cele mai importante experimente în vederea producerii bombei atomice au avut loc la Institutul de Chimie Militară de pe Şoseaua Olteniţei (la capătul tramvaiului 34), aflat la vremea aceea în subordinea Comandamentului Trupelor Chimice conduse de acelaşi general. Una din puţinele instituţii de cercetare militară care a supravieţuit integrării noastre euroatlantice. Despre acest episod ar putea spune multe directorul institutului, colonelul Savu, urmărit îndeaproape de contrainformaţii pentru că era căsătorit cu o rusoaică Tamara. Ofiţerii responsabili cu protecţia internă din cadrul proiectului “Măgura” spun că specialistul numărul unu al proiectului a fost Octavian Ciobanu. Acesta a fost secondat de Ion Romeo. Doctor în fizică, Ciobanu a fost un apropiat al preşedintelui Ion Iliescu, fiind numit după ’90 director al ANCESIAC. O intituţie care trebuia să controleze aşa-numitele materiale cu dublă întrebuinţare. După 2000, Ciobanu a fost desemnat guvernator al Văii Jiului. Ion Romeo a fost reprezentantul României la Agenţia Internaţională de Energie Atomică. În presă, a fost vehiculat şi numele senatorului PSD Şerban Valeca. Se pare că fostul director al institutului de cercetări nucleare Piteşti ( reprezentant al României prin diverse alte organisme internaţionale în domeniu), Valeca a făcut parte din proiectul “Măgura”. Întâmplător sau nu, senatorul este membru în Comisia de Siguranţă şi Apărare Naţională din Senatul României.

Rachetele purtătoare

La sfârşitul anilor ’80, numeroase delegaţii militare sovietice au vizitat România. Ofiţerii superiori erau cazaţi la hotel Bucureşti şi conform declaraţiilor ceiştilor români (care îi aveau în supraveghere), sovieticii aveau o curiozitate obsesivă pentru rachetele cu rază medie de acţiune pe care tot ei ni le livraseră. Ilie Frasiniuc, traducătorul militar al lui Nicolae Ceauşescu şi al ministrului MApN Vasile Milea (preşedintele Uniunii Ucrainenilor din România după ’90), era deseori abordat şi întrebat pe faţă unde sunt amplasate rachetele. Dealtfel, bateriile ROT au fost primele sacrificate pentru accederea noastră în organismele euroatlantice. Ultimile două baterii (unităţile militare de la Ineu şi Tecuci) plecând în 1996 spre Israel containerizate de compania ZIM, sub supravegherea unor înalţi demnitari MOSSAD. Relaţii la fostul şef al Directorarului de Securitate din cadrul Ministerului Apărării din Israel Eliezer Pincu, născut la Galaţi. Operaţiunea specială a fost trecută de MApN la capitolul Strict Secret. Povestea ROT începe în anii ’70, când la adăpostul Institutului de Cercetări şi Proiectări pentru Rachete Meteorologice (cu sediul în pădurea Băneasa), profesorul Alexandru Spătaru lucra la proiectul unei rachete cu rază medie de acţiune. Specialiştii DIE  primiseră sarcina realizării rachetelor purtătoare de focoase nucleare, chimice sau bacteriologice. Se pare că proiectul nu a avut succes, Armata achiziţionând în cele din urmă rachete operativ tactice (ROT) de la sovietici. La mijlocul anilor ’80, rachetele erau modificate la institutele de cercetări militare de pe Şoseaua Olteniţei, pentru a putea purta arme de distrugere în masă.

Declasificarea proiectelor de trei nule…

… supervizate de Armată şi Securitate la ordinul lui Nicolaie Ceauşescu, s-a dovedit dificilă. Intrarea României în Uniunea Europeană şi în NATO a fost condiţionată de reducerea efectivelor militare şi a institutelor de cercetare speciale unde se desfăşurau cercetări în domeniul armelor de distrugere în masă. În cazul proiectelor de trei zerouri (Strict Secret de Importanţă Deosebită), cum era “Măgura”, politicienii sub acoperire promovaţi de noua putere dâmboviţeană, au păstrat tăcerea. După ce fostul şef al Direcţiei de Înzestrare a Armatei, generalul Popa Florentin a refuzat să se implice, se pare că declasificarea s-a făcut la intervenţia preşedintelui Ion Iliescu. Proiectele de trei zerouri au fost declasificate şi abandonate pe la jumătatea anilor ‘90. La fel şi majoritatea institutelor de cercetare ale Armatei şi Securităţii. Rachetele cu rază medie de acţiune primite de la sovietici au dispărut ca prin farmec. În mod curios, scandalul bombei nucleare din Carpaţi a apărut în presa rusă în cursul anului 2009, când Institutului pentru Strategia Naţională a Rusiei a publicat câteva  informaţii referitoare la proiect. Astfel, “fraţii de la Răsărit” ne-au dat un semn. Dacă noi scoatem la iveală documentele secrete referitoare la intervenţia sovietică în ’89 pe teritoriul României, ruşii sunt gata să ne spună ce se ascunde în spatele Revoluţiei. În sfârşit, adevărul.

Cuvânt înainte pentru scriitorul Ciprian Nastasiu

Zilele acestea am avut timpul şi răbdarea necesare pentru a răsfoi “Prădarea României”, cartea care a făcut valuri în prag de alegeri prezidenţiale, prin expunerea crimei organizate la nivel de stat în România. Trebuie să recunosc faptul că, prin această mărturie, fostul procuror  Ciprian Nastasiu şi-a spălat multe din păcatele la care s-a dedat pe vremea când activa în DIICOT.  Nu există voce mai autorizată ( decât a procurorului care a instrumentat dosarele Strict Secret de Importanţă Deosebită la care se referă cartea) pentru a confirma tot ceea ce un simplu jurnalist pe nume Ohanesian Eduard făcea public  timp de 4 ani, pe toate posturile de televiziune şi în mai toate ziarele mogulilor sau ale puterii. Şi anume că “Afacerea Răpirea din Irak”, nu a fost tocmai o simplă răpire şi că în spatele operaţiunii se ascund crima organizată la nivel stat, contrabanda cu armament şi afacerile Securităţii sau ale urmaşilor săi din serviciile secrete actuale aflaţi la conducerea ţării. Nu vreau să atrag atentia asupra lipsei dovezilor din volumul “Prădarea României”. Este de înţeles de ce fostul magistrat şi colaboratorul său american Victor Gaetan au pus în carte doar vorbe. Fost posesor de certificat ORNISS, Nastasiu este obligat să păstreze tăcerea asupra dosarelor SSID instrumentate, o lungă perioadă după ce a ieşit din magistratură. Gaetan, la rândul său, nu poate explica de ce SUA protejează un terorist  cetăţean american, pe Mohammad Munaf. Personal, de 4 ani nu am făcut altceva decât să dezgrop şi să aduc în faţa opiniei publice dovezi, documente, filme şi mărturii, pe care Nastasiu, colegii din parchete, servicii secrete sau politică se străduiau să le ascundă. Nu pot totuşi să trec peste unele afirmaţii puerile făcute de ex-procuror în cartea sa şi să încerc în continuare să aduc toate completările de rigoare. Şi dacă tot vorbeam despre Răpirea din Irak, iată ce afirmă Nastasiu în cartea sa la pagina 53, în deschiderea capitolului 10 – Din nou în Bagdad cu Munaf :

“Cei trei jurnalişti eliberaţi s-au întors la Bucureşti plini de glorie – lăsându-l pe Munaf la Bagdad, sechestrat într-o celulă de la Camp Crooper, sub supravegherea americanilor”.

Păi cum vine asta măi domnule ? Ce să înţeleagă cititorul sau judecătorul din fraza de mai sus ? Aşa gafă nu aţi făcut nici măcar în faimosul rechizitoriu al răpirii, acolo unde slugile băsesciene Marie Jean şi Sorin figurează ca victime, iar “nebunul” Ohanesian drept martor. Carevaszică, jurnaliştii răpiţi, sechestraţi şi ameninţaţi  cu pistoale mitralieră tip Kalaşnikov de oamenii teroriştilor Mohammad Munaf şi Omar Hayssam în mijlocul Bagdadului, l-au lăsat pe Munaf americanilor ?  Nu l-a predat personalul ambasadei, toţi ofiţeri SIE, mult lăudaţi pentru profesionalismul lor în paginile aceleaiaşi cărţi ? Să fim serioşi domnule Nastasiu ! Meritul dezvăluirilor vă aparţine, dar tocmai “profesioniştii” pe care îi lăudaţi ( Mihai Ştefan Stuparu, Octavian Hârşeu sau Cristian Voicu, ofiţeri SIE proveniţi din fosta Securitate ceauşistă) sunt aceia care l-au predat americanilor pe teroristul Mohammad Munaf de pe teritoriu românesc. Mult mai grav este faptul că au făcut-o la ordinul comandantului suprem Traian Băsescu. Şi că autorităţile SUA, inclusiv Departamentul de Stat îl protejează la Camp Crooper de circa 4 ani pe teroristul internaţional Munaf, cetăţean american, arestat, judecat şi condamnat în două state. Asta după 9-11 septembrie 2001, eveniment care a declanşat războiul antiterorist mondial. Dar pentru a mai descreţi frunţile cititorilor (şi pentru informarea procurorilor), vă mai dau o informaţie picantă. Prietenii arabi din studenţie ai lui Munaf spun că teroristul american şi-a luat-o de nevastă pe româncuţa Georgette, (dansatoare  înainte de 1989 ) direct din clubul de noapte Melody Bar. Un cuibuşor de nebunii al Securităţii şi nu numai… .

Cine l-a predat pe Bin Laden americanilor ? Haiducul-Hulubei sau Gruber-Biriş ?

Într-un articol publicat în luna iunie, vă povesteam despre modul în care românii au reuşit să spulbere mitul teroristului suprem, chiar înainte ca acesta să nimicească turnurile gemene din inima Statelor Unite. Spuneam atunci că în perioada ’98-2000, un fost ofiţer de Securitate l-a identificat şi adus în ograda americanilor pe faimosul terorist Osama Bin Laden. Nu i-am dat numele pentru că nu ştiam despre cine era vorba.  Iată că nu a trecut multă vreme şi “povestea” s-a confirmat. Şi nu din orice sursă, ci chiar din gura celui care conducea ţara la vremea aceea –Emil Constantinescu. Din păcate, nici fostul preşedinte nu a dat nume. A vorbit doar despre un vechi ofiţer de Securitate pe care a fost nevoit să-l înainteze la gradul de general.

Iată ce declara demnitarul la 1 octombrie într-un interviu publicat la Cluj :

  “Am fost acuzat că am avansat un colonel din fosta Securitate, pe care l-am făcut general.

Din SIE ?

Da. L-am făcut general pentru că l-a identificat pe Bin Laden, printr-o pricepere extraordinară, prin faptul că eram singurii care aveam specialişti în dialectele arabe. Este adevărat că tot ceea ce am scos eu, Iliescu a băgat la loc după 2000. L-am dat afară pe şeful STS-ului, am pus un profesor de la Academia Tehnică Militară, un specialist. Exact în aceeaşi zi de ianuarie, la patru ani distanţă, Iliescu l-a dat afară pe cel pe care l-am pus eu şi l-a adus la loc pe cel care a fost înainte. Şi Băsescu l-a menţinut, pentru că erau din aceeaşi, cum să zic, din aceeaşi “grupă”.

Adică, un român l-a identificat pe Bin Laden?

Da, l-a identificat unde este, în Iordania, pe baza unor decriptări. I-am anunţat pe americani, dar se pare că au ratat operaţiunea. Dar ne-au mulţumit de nenumărate ori pentru nenumărate lucruri pe care le-am făcut.”

Haiduc sau Gruber ?

 În interviul acordat de Emil Constantinescu nu se specifică cine anume din cadrul Serviciului de Informaţii Externe a condus operaţiunea specială de identificare a teroristului Bin Laden pe teritoriul Iordaniei. Deasemenea nu se spune că în operaţiune au participat şi serviciile de informaţii spaniole, scoase ulterior din joc chiar de aliaţii americani. Se “implicaseră” prea mult. Surse apropiate Serviciului de Informaţii Externe ne-au furnizat amănunte importante care pot duce la identificarea generalului cu pricina. Capete de afiş în afacerea Bin Laden sunt generalii SIE Mircea Haş (nume de cod Mircea Haiduc, Hanganu M., Haralambie V. sau Petre Hulubei) şi ultimul şef al Brigăzii Speciale “U” Fantome Cornel Biriş. Dacă despre generalul Biriş (nume de cod Gruber), unul dintre cei mai titraţi ofiţeri de Securitate postdecembrişti, se ştiu relativ puţine lucruri, Haş a ieşit în evidenţă recent, fiind deconspirat chiar de instituţiile statului. Dar să facem cunoştinţă cu personajele afacerii. 

 Diplomatul Mircea Haş îi fila pe duşmanii poporului sovietic

 Consiliul Naţional de Studiere a Arhivelor Securităţii (CNSAS) a cerut cu cîteva luni în urmă Curţii de Apel Bucureşti să constate calitatea de colaborator al  Securităţii pentru fostul diplomat Mircea Haş. Locotenent în cadrul Direcţiei de Informaţii Externe  a Securităţii, (Brigada Specială “U” Fantome)  în perioada 1972-1974, Haş a activat în diplomaţie sub numele conspirative de Mircea Haiduc, Hanganu M., Haralambie V. sau Petre Hulubei. Printre altele, Haiducul a fost până anul trecut, ministru consilier al Ambasadei României din Teheran. Potrivit CNSAS, Mircea Haş a dirijat informatorii în legătură cu o persoană urmărită de Securitate, pentru că “a avut manifestări împotriva URSS”. Mircea Haş a dispus să fie cercetat V.Ş. şi racolat de Securitate, pe baza „materialului compromiţător” deţinut împotriva sa. În 1957, când V.Ş. era elev la Liceul „Decebal” în Deva, s-a îmbătat împreună cu nişte prieteni şi a strigat în stradă că este „fiu de colonel care a murit la Cotul Donului” şi vrea să lupte şi să moară la Cotul Donului. Organele de Securitate au găsit în dulapul acestuia şi un pistol. V.Ş. a fost racolat de Securitate cu ajutorul “materialelorcompromiţătoare”. După doi ani, V.Ş. nu a mai dorit să colaboreze cu Securitatea. Tânărul credea că este imoral să furnizeze date despre prietenii şi apropiaţii săi.

 

Nume de cod Haiduc

Conform Anuarului Diplomatic şi Consular al României, Mircea Haş s-a născut la 20 februarie 1949 la Pădureni, judeţul Timiş şi a terminat facultatea de drept a Universităţii Bucureşti. Are doi copii. În perioada 1974-1975, ofiţerul DIE era secretar III MAE. Între anii ’76-’80 a funcţionat ca secretar III şi apoi secretar II la Ambasada României la Dar-Es-Salam. În ’81-’82 a fost secretar II la Misiunea Permanentă a României la New York, între 1983-1985 la Bruxelles, iar începând cu 1990 a spionat la Budapesta. În Ungaria, colega noastră  de suferinţe europene, “Haiduc” a declanşat un  uriaş scandal de spionaj. A reuşit să recruteze un consul elveţian şi l-a folosit ca informator pentru o vreme. Coleg şi bun prieten cu colonelul Dan Dumitru la Brigada Specială “U” Fantome din cadrul DIE ( ruptă în H256 şi Formaţiunea R în SIE), Haş l-a luat sub aripa sa pe Cristian Badea, actual ofiţer la DGIPI. Haiducul a păstrat o legatură strânsă şi cu fostul director adjunct al “Securităţii” Bucureşti din perioada 1989. Mircea Haş, ofiţer DIE/CIE/SIE  a activat sub numele conspirativ “Haiduc” în Libia. A fost trecut în rezervă din SIE, şi a continuat să activeze în Ministerul Afacerilor Externe până-n 2008, însărcinat ad-interim la Teheran. Colegii de spionaj spun că Haiduc este unul din tăticii afacerilor cu energie pe direcţiile Rusia şi Ucraina. Se pare că prin relaţiile sale, a avut un cuvânt greu de spus în “criza iraniană” de pe platforma petrolieră Orizont, în care au fost implicaţi lucrători români în 2006. “Haiducul” a fost consultant al fraţilor Locic la trustul de presă ATAC, alături de generalii SIE Adrian Isac şi Ion Isar.

“Haiduc” a spionat în Ungaria.

Unul dintre cei mai cunoscuţi jurnalisti români, expulzat de regimul comunist, era tinut la începutul lui ’90 la uşa Ambasadei Romaniei din Budapesta. Timp de trei săptămâni, acelasi ofiţer Mircea Haş (secretar I) îi refuza jurnalistului cu îndârjire eliberarea actelor pentru România. Respectivul jurnalist a fost mai apoi expulzat din ţară şi de regimul Ion Iliescu.

Gruber de la “U”

 Generalul Cornel Biriş ( nume de cod „Gruber” în Centrala SIE, pentru că se trage dintr-o familie de evrei) a fost ultimul conducător al Brigăzii Speciale „U”, mai cunoscută drept Brigada „Fantome” sau unitatea „ZERO”. Unitatea a fost gândită ca cea mai secretă formaţiune a Direcţiei de Informaţii Externe înainte de ‘89. Fantomele erau ofiţeri pe deplin conspiraţi, de care trebuiau să ştie doar ofiţerul de legătură şi şeful direct. Brigada specială „U” a fost creată în anii ’60 de generalul Angelescu, tatăl fantomaticului „diplomat” care conduce astăzi Cancelaria Prezidenţială Ordine şi Medalii, Gheorghe Angelescu. Sediul brigăzii ca dealtfel şi dosarele “ilegalilor” aflaţi la post în străinătate, erau undeva pe strada Puţul cu Plopi. În 1999, Biriş avea funcţia de şef al Direcţiei Gestionare Crize din Direcţia Generală Operativă a Serviciului de Informaţii Externe. A fost înaintat la gradul de general de brigadă de Emil Constantinescu odată cu colegul să de breaslă Vasile Măierean la 1 decembrie 1999. După trecerea în rezervă, Cornel Biriş a activat ca profesor la Universitatea „Spiru Haret”. Mason de rang înalt, Biriş locuieşte într-un apartament modest pe strada Moşilor din Bucureşti. Soţia sa, Ana, este cenzor la biserica Sfinţii Apostoli. Surse din vechea Securitate afirmă că Brigada Specială „U” lucra la un înalt nivel tehnico-ştiinţific. În depozitele unităţii se aflau cerneluri, mostre de hârtie din ani diferiţi, documente în alb, materiale din diverse perioade şi regiuni ale lumii. Pentru ofiţerii pe deplin acoperiţi se recurgea chiar la legendarea părinţilor, bunicilor sau fraţilor. Se pare că angajamentul de Securitate al preşedintelui PRM, Corneliu Vadim Tudor, a fost fabricat la ordinul generalului Biriş. Din păcate, falsul a fost dovedit, ofiţerul greşindu-i (voit sau nu) data naşterii. Unul dintre foştii ofiţeri de informaţii ai Direcţiei de Informaţii Externe povesteşte că, înainte de ’89, „U” era atât de secretă, încât nici chiar ofiţerii de rang înalt nu aveau voie să-i pronunţe numele. Erau sancţionaţi dacă îndrăzneau să discute despre „U”. La începutul anilor ’90, despre „U” au apărut mărturiile lui Victor Mitran, un personaj care afirma că a activat în această structură la divizionul Timişoara. Mitran a dat publicităţii numele fraţilor Neferoiu, ofiţeri grei de Securitate preluaţi de SIE, a vorbit despre colonelul în rezervă Ladislau Müler sau despre Maxim Manea, ofiţer acoperit la Milano. După ce a publicat mai multe cărţi referitoare la Securitate, Mitran a fost aruncat în derizoriu şi declarat nebun. În prezent, locuieşte cu familia sa la Bruxelles. Alte nume asociate brigăzii „U”: Dragoş Andrei, fost vicepreşedinte la Bancorex în 1998, şi Dan Dumitru, fost director al Oficiului pentru Relaţii cu Moldova, Mircea Haş, diplomat, Cristian Colţeanu, diplomat şi fost director Ansaldo. Brigada Specială „U” a fost desfiinţată, mai precis ruptă în două.  „H256” cuprindea acoperiţii SIE pe intern cum ar fi magistratii ( procurorii şi judecătorii SIE) şi Formaţiunea R sau Direcţia R cu diplomaţii, foştii “ilegali” externi. “R” a fost trecută la Direcţia de Contraspionaj Extern în subordinea generalului Adrian Isac (nume de cod Iana). Despre „Gruber” şi Brigada Specială „U” poate da relaţii importante colonelul în rezervă Constantin Olaru. Ofiţerul a activat pe linie tehnică la compartimentul „Fotografiere-Filmare”, ulterior fiind mutat la Direcţia de Personal SIE.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Sediul Direcţiei de Informaţii Externe în care îşi aveau birourile ofiţerii Isac Adrian, Mircea Haş, Dan Dumitru şi colegii lor.