AntiMafia

Un blog pentru neliniştea dumneavoastră

Un sfert de secol de minciună

Rachetele Operativ-Tactice și Tomahawkul Comandantului Suprem

Scandalul bombei nucleare din Carpaţi mediatizat în presa rusă a fost doar un avertisment de la “fraţii de la Răsărit”. Începând cu anul 2009, urmașii imperiului de la Răsărit înceracă să ne transmită  folosind diverse canale media că eliminarea clanului Ceaușescu nu a fost deloc întâmplătoare. Ar fi fost motivată de rațiuni de securitate regională. Sovieticii știau că în timp ce Nicolaie Ceaușescu propovăduia dezarmarea nucleară și pacea mondială la tribuna Națiunile Unite, în laboratoarele Securității se lucra intens la proiecte speciale ca bomba atomică, armele chimice și bacteriologice sau modificarea rachetelor SCUD și TU 143. “Bomba din Carpaţi” despre care vorbeam într-un episod anterior, nu era îndeajuns. Lipseau vectorii de transport : rachetele balistice sau bombardierele cu care putea fi transportată în teritoriul inamic. Cum transformarea aeronavelor Rombac 1-11 în avioane de transport militar dăduse chix, Comandantul Suprem își îndreptase atenția către rachetele disponibile.Tu-143_Reis

Cartea bazată pe memoriile fostului general Victor Atanasie Stănculescu “În sfârşit adevărul…”, aduce în atenţia opiniei publice informaţii relevante despre intervenţia trupelor străine în decembrie ’89, ca şi  posibilele motive care au dus la eliminarea în mare grabă a lui Nicolae Ceauşescu. Stănculescu  dezvăluie câte ceva din culisele unor operaţiuni clasificate Secret de Stat şi ascunse publicului larg până astăzi. La rândul său, fostul şef al Departamentului de Informaţii Externe, Ioan Mihai Pacepa a dezvăluit amănunte despre finanţarea proiectelor de cercetare şi producţie în România a armelor nucleare şi bacteriologice de la mijlocul anilor ’70.

Citește în continuare

Reclame

26/12/2014 Posted by | Armata, Revolutie, Securistii vechi si noi, Serviciul Roman de Informatii, Servicul de Informatii Externe | 7 comentarii

Un sfert de secol de minciună – ep.1

Misterele Revoluţiei

Au trecut 25 de ani de la Revoluţie. Mormanele de hârtii, atent “declasificate” la cererea Parchetului General au avut un singur scop – să aburească opinia publică. În 2009, generalul Dan Voinea era îndepărtat de la conducerea Parchetului Militar şi hăituit de Laura Codruța Kovesi, deși apucase să trimită în judecată o parte din criminalii Revoluţiei. Magistratul nu a fost întrebat în ce condiţii a condus anchetele şi nici cum au colaborat instituţiile de forţă cu procurorii pentru elucidarea adevărului. Unii criminali au fost trimişi în judecată şi condamnaţi. Alţii sunt liberi şi astăzi. Cele mai cunoscute cazuri de ţapi ispăşitori sunt generalii octogenari Victor Atanasie Stănculescu şi Mihai Chiţac.  “Misterele” Revoluţiei au ajuns pe mâna unei marionete cu nume predestinat – procurorul şef Vasilache. La capătul celălalt al sforilor, marele păpuşar de la Cotroceni, Traian Băsescu.

În mare parte, crimele au rămas cu autori necunoscuţi. Multe întrebări au rămas fără răspuns, pentru că procurorii şi revoluţionarii nu au avut acces la rapoartele secrete ale Securităţii, sereiului sau armatei. În mod curios, fostul procuror militar Voinea neagă orice amestec străin în evenimente, spunând că teroriştii străini au fost inventaţi de criminali pentru a-şi acoperi faptele. Dosarele instrumentate la cald în 1990 de unii procurori sunt ascunse și astăzi. Mai mult, de două decenii, cei care s-au aflat la cârma ţării au muşamalizat dosarele Revoluţiei, ascunzând dovezile şi intimidând martorii. Cum au procedat?

Citește în continuare

19/12/2014 Posted by | Armata, Ciocoii de serviciu, Deontologii, presa si serviciile secrete, Diverse, Justitie si injustitie, KGB, Ministerul de Interne, presa si serviciile secrete, Revolutie, Securistii vechi si noi, Serviciul Roman de Informatii, Servicul de Informatii Externe | Un comentariu

În căutarea unui terorist american

Mohammad Munaf – din custodia armatei SUA, de negăsit pe Interpol

 Noi credem că este destul de clar că Statele Unite ale Americii nu va înceta niciodată efortul de a-i prinde pe cei responsabili de acte de teroare.”, afirma secretarul de stat al SUA John Kerry în 06.10.2013.

În data de 20.10.2014, jurnalistul Ohanesian Eduard Ovidiu a renotificat (scrisoare atașată) Ambasada SUA la București, prin reprezentantul acesteia Domnul Dean Thompson – însărcinat cu afaceri ad interim al SUA în România și Departamentul de Justiție al SUA, cu privire la dispariția misterioasă a teroristului american Mohammad Munaf din custodia forțelor militare americane din Bagdad și apariția la fel de misterioasă a acestuia pe site-ul Interpol, în calitate de urmărit internațional.10Munaf

Cu alte cuvinte, teroristul american Mohammad Munaf, deținut în toată regula, sub pază strictă a armatei americane (conform documentelor oficiale atașate), în custodie SUA, în Bagdad, în anul 2007, unde era audiat de o comisie rogatorie a Ministerului Public, condusă de procurorul șef adjunct Ciprian Nastasiu în dosarul 628/D/P/2005 – Armamentul, dispare subit în neant, și apare ca urmărit internațional pe site-ul Interpol.

Dacă administrația americană reprezentată de secretarul de Stat John Kerry vorbea serios în octombrie 2013, este de neînțeles cum de l-au pierdut autoritățile SUA tocmai pe teroristul american Mohammad Munaf (vezi foto), vinovat de nenumărate fapte de crimă organizată internațională ( evaziune fiscală, spălare de bani, trafic ilegal de armament ) alături de partenerul său de afaceri, teroristul sirian Omar Hayssam, dar mai ales vinovat de răpirea celor trei jurnaliști români din Irak, din martie 2005 și cel puțin complice la răpirea și torturarea altora străini Florence Aubenas – franțuzoaică, Robert Tarangoy – filipinez, Hussein Hanoun – irakian. Nu mai vorbim despre complicitatea lui Munaf la răpirea și torturarea concetățeanului său ofițerul american Roy Hallums, acțiune ce a durat 311 zile !

Citește în continuare

22/10/2014 Posted by | Armata, Ciocoii de serviciu, Deontologii, Deontologii, presa si serviciile secrete, Justitie si injustitie, Ministerul de Interne, Rapirea din Irak, Servicul de Informatii Externe | Lasă un comentariu

Scandalul Microsoft redeschide dosarul ARMAMENTUL – 628/D/P/2005 !

Bani din software pentru afaceri cu armament. 

 

DNA începe urmărirea penală pentru persoane, în Microsoft//

Știri online, ultimele știri, presa online, ziar online - Sursazilei.ro

Prima pagină JUSTIȚIE Audierile Microsoft de azi, la final. DNA începe urmărirea penală pentru persoane

Audierile Microsoft de azi, la final. DNA începe urmărirea penală pentru persoane

Sep 11, 2014 – 13:43

Ancheta privind modul în care guverne succesive ale României au plătit pentru achiziţia unor licenţe Microsoft a intrat în etapa audierilor finale. Azi, DNA va finaliza aceste audieri și va trece la etapa acuzaţiilor directe.

DNA_sigla 2_SZ

Ancheta a fost împărţită pe mai multe etape. După audieri susţinute, inclusiv după cele de joi după-amiază, DNA va începe urmărirea penală pe numele primilor 10 responsabili pentru contractele păguboase de licenţiere. Alte 30 de persoane, unele cu răspundere ministerială aflate acum în Parlament, sunt vizate de investigaţie.

Sursa Zilei a scris încă de la începutul acestui an că până să ajungă la oficialii corupţi, banii guvernamentali au fost plimbaţi şi printr-o căsuţă poştală folosită, în 2009, şi pentru finanţarea unui transport aerian de armament prin Thailanda. Procurorii au indicii că la capătul fiecăruia din cele peste 25 de off-shore-uri s-a aflat câte un oficial guvernamental. Pentru că banii statului român nu au rămas în realitate la Fujitsu, corporaţia a făcut în 2012 declaraţii rectificative.

Prima perioadă vizată de anchetă este cea de negociere, avansuri plătite pentru consultanţă, încheierea contractului-cadru şi primele facturi emise şi plătite de Guvern. Lista începe, de aceea, cu Adrian Năstase, semnatarul Hotărârii de Guvern, care la data negocierilor era înconjurat de două personaje cheie: Remus Truică şi Eugen Bejinariu. O scrisoare de intenţie pentru licenţiere a fost semnată, în septembrie 2003, de Dan Nica, din poziţia de ministru al comunicaţiilor, cu Steve Ballmer – CEO Microsoft. Contractul de bază (5,45 milioane dolari) a fost semnat însă cu Fujitsu, după şase luni, de Eugen Bejinariu (fost şef SGG) cu Markus Dekan şi Mazinger, de la Fujitsu Austria.

Șapte luni mai târziu, pe 3 noiembrie 2004, în ajunul alegerilor prezidenţiale, Eugen Bejinariu a semnat primul act adiţional – extinderea până la 19,370.500 de dolari a contractului fiind girată de Doina Petrache. Doar că licenţele Microsoft erau puse la dispoziţie de Scop Computers, care a primit 7,5 milioane de dolari din suma de pe primul act adiţional. A mai durat o săptămână (11.11.2004) până când Eugen Bejenariu şi Mihai Tănăsescu au semnat “Scrisoarea de confort” pentru deblocarea banilor pe care Fujitsu i-a transferat în scurt timp în offshore-ul Profinet şi i-a disipat apoi în mai multe straturi de firme.

O a doua felie de anchetă vizează reînceperea negocierilor pentru extinderea contractelor (26.02.2008). Suma implicată era 26.172.156 de dolari, adiţionată cu TVA-ul până la 31.144.865 printr-un act separat de același ministru al Comunicaţiilor şi Tehnologiei Informaţionale, Karoly Borbely. Cert este că negocierile, semnarea contractelor, recepţia şi plata s-au petrecut cu viteza fulgerului în acea perioadă, banii fiind transferaţi prin off-shore-ul Colina, administrat de Ian Taylor, indicat de rapoarte oficiale pe crimă organizată drept gestionarul unui imperiu cu peste 2.500 de firme implicate în spălare de bani, trafic de droguri şi armament.

În 25.11.2008 (după modelul brevetat în oglindă în 2004), Fujitsu este chemat să mai încheie un al patrulea contract care viza retroactiv perioada 1007-2009 în valoare de aproape 27 de milioane de lei.

Fluxurile financiare transmise de Fujitsu parchetului Viena şi DNA-ului de la Bucureşti arată că de la subcontractorii Profinet şi Colina Investments LLC, banii au plecat spre firme şi persoane care aveau legătură cu CEO-ul Fujitsu de la acea vreme – Victor Malinowski. Aceleaşi firme au fost interpuse ulterior şi în contractul pentru Securizarea Frontierei de Stat – pentru care Fujitsu (condusă atunci în România de Claudiu Florică) a avut, în acte, rol de consultant.

Informaţii despre facturi neachitate de guvern către Fujitsu şi companii off-shore interpuse în plăţile pentru informatizarea României au ajuns, pentru prima dată la DNA, în 2011. Fujitsu Technologies Solutions a făcut propriul audit intern din care rezulta că firma a rămas încărcată cu facturi neachitate pentru contracte anterioare, dar şi că plătise mai mult de trei sferturi din încasările guvernamentale pe serviciile neidentificabile ale unor firme din paradisuri fiscale.

Cazul a explodat public după ce premierul Victor Ponta a trimis la DNA şi constatările propriului corp de control referitoare la ilegalităţi produse, în 2009, la completarea licenţelor de la Ministerul Educaţiei, iar DNA a anunţat că a declanşat urmărirea penală in rem.

Informaţiile procurorilor din mai multe dosare conexate au fost folosite pentru a clarifica contextul unor plăţi cu 5,5 milioane de euro mai mari pentru un număr cu peste 70.000 mai mare de licenţe decât cel al computerelor achiziţionate de Ministerul Educaţiei timp de 8 ani.

Din informaţiile strânse de procurori rezultă că în mandatul lui Daniel Funeriu, Ministerul Educaţiei a plătit pentru cel puţin 73.000 de licenţe în plus faţă de numărul de computere aflate în sistemul de învăţământ – ceea ce traduce într-un cost suplimentar de 5,4 milioane de euro, la contractul de 105 milioane de dolari multiplu adiţionat din 2004.

Mihaela Chiper

12/09/2014 Posted by | Armata, Ciocoii de serviciu, Deontologii, Deontologii, presa si serviciile secrete, Diplomatie, Diverse, Justitie si injustitie, Ministerul de Interne, Securistii vechi si noi, Serviciul Roman de Informatii, Servicul de Informatii Externe | Lasă un comentariu

A fost lansat volumul SERVESC PATRIA ! la editura Junimea Iași

Scurtă prezentare

Volumul Servesc Patria ! nu este doar o incursiune în modul de lucru al serviciilor secrete românești și de aiurea, cartea reprezintă o Servesc Patria copertareacție la unele evenimente de neînțeles petrecute sub ochii noștri în ultimii ani. Prin numeroase documente inedite, mărturii și informații obținute de foști și actuali ofițeri și agenți, unele ținute la strict secret și astăzi, autorul încearcă să prezinte situația în care se află societatea noastră, cât mai simplu cu putință. Căci nimic nu este întâmplător, nici în politică, nici în justiție, nici în presă, nici în lumea mondenă. În general, “vedetele” românilor au un parcurs bine determinat, trasat de cele mai multe ori de compromisurile și uneori de infracțiunile la care s-au dedat, ei și părinții lor, ajungând astfel în vizorul marelui păpușar – serviciile secrete. Astfel, numai devoalarea biografiilor ascunse ale idolilor din trecut, prezent și viitor poate clarifica pe deplin promovarea acestora, uneori agresivă, în mass-media sau la conducerea instituțiilor de forță ale țării.

Servesc Patria ! continuă demersul jurnalistic de devoalare și declasificare a minciunii ( început cu volumele publicate deja Amintiri din Portbagaj – editura Minerva 2008, Puterea din Umbră – vol. I și vol. II – editura Junimea 2009, respectiv 2011), abuzului și raptului la care au fost, sunt și vor fi supuși cetățenii României chiar de către cei pe care, prin vot, periodic, îi aduc la putere, indiferent ce forme îmbracă aceasta.

 Autor – Ohanesian Eduard Ovidiu

Editura Junimea – Iași, 2014

Prefață de Sorin Roșca Stănescu

 

Rebelul se întoarce

Și publică o nouă carte. Iarăși va fi sânge pe pereți. Pentru că acesta este darul special al lui Ohanesian. Să scormonească acolo unde nimeni nu a mai scormonit. Să sape adânc. La temelia secretelor. Să înfățiseze persoane importante, care se bucură de notorietate, într-un fel nemaiîntâlnit. Și să facă, din iluștri necunoscuți, personalități prezente.

Servindu-și patria, cum spune, încă de pe vremea când, infanterist fiind, era obligat să se lupte cu sfecla furajeră în campania agricolă de toamnă din ferma Cojocna, Ovidiu Ohanesian se formează, treptat, ca ziarist de investigație și încă unul cu totul special pentru ca, în final, să ajungă să dețină cheile unor seifuri pe care nimeni nu le-a mai deschis de mult. Călătoria alături de Ohanesian este pe cât de fascinantă, pe atât de șocantă. Într-un fel, se poate spune că specialitatea sa este vânătoarea de spioni. De la spionii plasați de Securitatea comunistă, sub acoperire în diferite funcții, pe întreg mapamondul, până la faimoșii spioni fantomă. Din Brigada Speciala a DIE. Așa-numita „Brigada U”.

Revelațiile din aceasta carte, ca și celelalte demersuri de același fel ale lui Ohanesian, sunt tulburătoare. Și pot fi și primejdioase. Deodată, sub masca unui bătrânel liniștit și simpatic, care trăiește anonim undeva, apare un personaj despre care s-ar putea scrie romane de spionaj sau care ar putea deveni erou al unor seriale de succes. Este descrisă, pagină cu pagină, o cu totul altă lume decât cea în care am crezut că trăim.

Lumea paralelă a lui Ovidiu Ohanesian nu este însă imaginară. Ea este cât se poate de reală. Și folosesc, iată, timpul prezent. Pentru că și Ohanesian își urmărește personajele nu numai în trecut, ci și în prezent, uneori, atunci când este cazul, anticipându-le viitorul.

Facând trimiteri insistente la cea mai spectaculoasă pagină din istoria spionajului românesc, episodul Ioan Mihai Pacepa, Ovidiu Ohanesian insistă asupra unui termen, astăzi banal, dar în urmă cu câteva decenii cvasinecunoscut sau prea puțin cunoscut. Dezinformarea. El demonstrează în această carte că rostul serviciilor secrete nu s-a redus niciodată la obținerea unor informații protejate de diferite state. Că mai ales serviciile secrete ale blocului sovietic, dar nu numai ele, au dezvoltat tehnici cu totul și cu totul speciale pentru dezinformarea potențialilor inamici. Că în această activitate au fost angrenați nenumărați specialiști și au fost angajate fonduri importante. România nu a făcut excepție de la această regulă. Deloc. Și este de presupus că nu face nici acum. Și atunci, citându-l pe Ohanesian, înțelegem mai bine o serie întreagă de diversiuni organizate de servicii nu numai împotriva inamicului, ci și a cetățenilor pe care, prin jurământ, îi „servesc”.

Cantitatea de informație pe care ne-o livrează Ohanesian este atât de mare, încât pare greu de crezut că fiecare referire a putut fi verificată. Nu este deloc exclus ca, în ceea ce privește unele personaje, însuși Ohanesian să fi căzut victimă a unor operațiuni de dezinformare. De intoxicare. Dar riscul merită totuși asumat. Prețul plătit de victimele colaterale este suficient de mic în raport cu greutatea și gravitatea dezvăluirilor. Și, ca dovadă că așa stau lucrurile, în această amplă lucrare, în care Ohanesian își servește patria în felul lui, sunt publicate nu numai informații seci, ci și interviuri, facsimile ale unor documente secrete și numeroase fotografii. O parte dintre fantomele lui Ceaușescu se plimbă astfel, la vedere, printre noi. Și sub ochii noștri.

O stranie coincidență face ca, în cursul acestei dimineți, în care eu lecturez manuscrisul pe care Ohanesian mi l-a pus la dispoziție, să mă fi preocupat de soarta unui personaj de excepție. Savantul român Constantin Răuță. Despre care tocmai am scris un editorial postat pe mai multe site-uri în această zi de 3 noiembrie. O personalitate fascinantă, un om care, la scurt timp după ce a primit cetățenia americană și a fost condamnat la moarte sub regimul comunist de Tribunalul Militar care l-a condamnat la moarte și pe Pacepa, a devenit un savant de talie mondială. Lucrând la General Electric pentru cei mai importanți sateliți lansați de Statele Unite, la NASA, în programe vizând controlul zborurilor spațiale, dar și la Departamentul Apărării, unde și-a adus o contribuție importantă la sistemele de protecție împotriva rachetelor balistice, componente care se vor monta, în curând, la Deveselu. Dar Constantin Răuță, în ciuda eforturilor pe care le face de 13 ani, rămâne condamnat la moarte chiar în urma unei sentințe, de acum o lună, a Curții de Casație de la București. În cartea lui Ohanesian descopăr cu uimire, la scurt timp după ce mi-am postat editorialul, un întreg capitol consacrat savantului condamnat la moarte, Constantin Răuță. Și observ, cu plăcere, cum informațiile noastre coincid. Numai că Ohanesian știe și scrie mult mai multe despre Răuță.

Poate, pornind de la biografia schițată de Ohanesian, un mare producător se va gândi să facă un film artistic. La fel cum și generalul Ioan Mihai Pacepa și spectaculoasa sa istorie ar trebui să devină subiectul unei mari opere cinematografice.

Să petrecem câteva zile servind și noi patria alături de Ovidiu Ohanesian!

Sorin Roșca Stănescu

 

coperta Servesc Patria !

 

 

20/06/2014 Posted by | Armata, Ciocoii de serviciu, Deontologii, presa si serviciile secrete, Diplomatie, Justitie si injustitie, KGB, Ministerul de Interne, Rapirea din Irak, Revolutie, Securistii vechi si noi, Serviciul Roman de Informatii, Servicul de Informatii Externe | 3 comentarii

“Submarinele vii” de la Spețnaz la flota ucraineană și înapoi

Invazia trupelor rusești în Peninsula Crimeea scoate la iveală proiecte militare sovietice avangardiste, care odată cu dizolvarea URSS păreau abandonate și uitate pentru totdeauna. Înainte de 1989, utilizarea delfinilor ucigași în misiuni militare de către specialiștii Flotei Mării Negre ancorată în porturile Sevastopol, Balaklava 825 GTS și împrejurimi, reprezenta secret de stat. Numai un cerc restrâns de absolvenți ai secțiilor militare din cadrul universităților, cîțiva savanți și militari din trupele speciale ale URSS știau că soldații Tursiops Truncates nu erau doar o legendă.

După ce Rusia a ocupat pas cu pas, aproape fără nicio împotrivire, bazele militare din Crimeea, a intrat în posesia “submarinelor vii” ucrainene. Surprinzător sau nu, armata țarului Putin a capturat un proiect militar mai puțin obișnuit : delfinii de luptă. Program strict secret înainte de prăbușirea URSS, utilizarea delfinilor pentru misiuni militare a fost demarat de sovietici la începutul deceniului șase, fiind dat uitării până de curând. Până la invazia recentă în peninsulă, se zvonea că din lipsă de fonduri, ucrainenii și rușii ar fi renunțat la proiectele ce vizau delfinii-soldat și că zeci de mamifere ar fi fost trimise în Golful Persic. În februarie 2012, agențiile de presă ucrainene, moldovene și rusești anunțau pierderea a trei delfini echipați cu arme individuale în Marea Neagră, deconspirând practic reluarea cercetărilor în domeniu. În cursul unei aplicații militare desfășurate la Sevastopol, armata ucrainenă ar fi rătăcit trei mamifere cărora specialiștii le atașaseră arme de foc pe cap. Centrele de cercetare militare abandonate de Spețnaz pe litoralul ucrainean al Mării Negre antrenau delfinii (Tursiops Truncates) pentru misiuni de recunoaștere și localizare a inamicilor, pentru transportul de echipamente de spionaj și pentru detecție sau amplasare de mine subacvatice.

Romeo și savanții sovietici

București, iunie 2012. Un jurnalist și avocatul său leneveau la o bere pe terasa restaurantului cu specific ucrainean Tchaikovski din centrul vechi al capitalei. Lângă masa acestora, un domn în jur de 45 de ani întinde cu multă bunăvoință o farfurie cu inelușe zdrențuite și uscate.

“E calamar uscat. Încercați vă rog, merge cu bere”, îi îmbie omul.

Intrând în vorbă cu Romeo cei doi află că basarabeanul importă ”uscăturile” din Germania. Pești, caracatițe și alte fructe de mare tradiționale rusești. Romeo a venit pe meleagurile noastre prin 1990, imediat după ce a terminat stagiul militar. A fost motorist pe nave dragor, la baza militară din Sevastopol, “aceea cu porți uriașe cu inele”. Deși Romeo a stat mai mult în sala motoarelor, își amintește cu drag de intrarea blindată a bazei marine unde era adăpostită Flota Mării Negre. Și în fața porților… delfinii ucigași. “Cum ucigași ?”, întrebă jurnalistul mirat. Doar sunt animale inteligente și drăguțe. Cel puțin așa se vede în toate documentarele de la televizor. Romeo povestește despre savanții sovietici și despre experimentele acestora pe delfini în baza militară.

“Am fost desemnați de multe ori să-i ajutăm pe savanți la bazinele cu delfini”, spune Romeo. Fostul soldat al Armate Roșii spune că, uneori, cercetătorii sovietici le atașau acestor animale drăguțe câte o zgardă cu explozibili.

Spețnaz și secțiile de psihozoologie

În timpul Războiului Rece, armata sovietică deținea pe lângă bazele militare propriu-zise și câteva centre speciale de cercetare științifică ale GRU și Spețnaz (serviciile secrete, respective trupele speciale ale armatei ruse), cei care erau însărcinați cu misiuni de „razvedka”, un soi de spionaj militar garnisit cu misiuni de cercetare. Iată ce scria faimosul dezertor GRU Viktor Suvorov despre cercetările pe delfinii ucigași din Marea Neagră, în cartea sa Spețnaz Istoria secretă a Forțelor Speciale Sovietice:

“În afara submarinelor cu sau fără echipaj, trupele Spețnaz au acordat o atenție enormă în ultimile decenii “submarinelor vii “ – delfinii. Uniunea Sovietică deține un centru enorm de cercetare științifică în Marea Neagră pentru studierea comportamentului delfinilor. Mare parte din activitatea centrului este înfășurată în vălul impenetrabil al secretelor oficiale”.

Din timpuri străvechi, delfinul l-a încântat pe om cu abilitățile sale extraordinare. Suvorov spune că o atenție deosebită s-ar fi acordat acțiunilor teroriste în care “submarinele vii “ puteau fi folosite. Până la invazia rusească din Crimeea, multe din fostele baze militare sovietice, orășele militare și cosmice din Crimeea au fost părăsite. Au supraviețuit doar unele foste baze de pregătire ale trupelor speciale care mai arborau drapelul Rusiei în 2011, cum este fostul centru de antrenament de la Ialta, strada Cubanskie (actuală Vecernaia), unde erau sortați viitorii agenți Spețnaz cubanezi (vezi foto). Absolvenții fostelor universități sovietice afirmă că fiecare centru de învățământ superior de pe teritoriul URSS, avea în componență cel puțin o facultate militară. Unele dintre acestea aveau secții speciale de psihozoologie unde erau formați specialiști pentru antrenarea tigrilor și maimuțelor pentru circ și pentru dresarea delfinilor în scopuri militare. Portalul de știri Vocea Rusiei confirmă preluarea mamiferelor care au aparținut Acvariului de la Sevastopol și folosirea lor în continuare de către flota rusă care dispune de “noi dispozitive, care transformă detectarea de către sonarul delfinului a ţintei subacvatice într-un semnal pe monitorul operatorului”.

Balaklava ialta39 Sevastopol OLYMPUS DIGITAL CAMERA Spetnaz

 

 

 

27/03/2014 Posted by | Armata, KGB | Lasă un comentariu

Volumul SERVESC PATRIA !

 Rebelul se întoarce

Și publică o nouă carte. Iarăși va fi sânge pe pereți. Pentru că acesta este darul special al lui Ohanesian. Să scormonească acolo unde nimeni nu  a mai scormonit. Să sape adânc. La temelia secretelor. Să înfățiseze persoane importante, care se bucură de notorietate, într-un fel nemaiîntâlnit. Și să facă, din iluștri necunoscuți, personalități prezente.

Servindu-și patria, cum spune, încă de pe vremea când, infanterist fiind, era obligat să se lupte cu sfecla furajeră în campania agricolă de toamnă din ferma Cojocna, Ovidiu Ohanesian se formează, treptat, ca ziarist de investigație și încă unul cu totul special pentru ca, în final, să ajungă să dețină cheile unor seifuri pe care nimeni nu le-a mai deschis de mult. Călătoria alături de Ohanesian este pe cât de fascinantă, pe atât de șocantă. Într-un fel, se poate spune că specialitatea sa este vânătoarea de spioni. De la spionii plasați de Securitatea comunistă, sub acoperire în diferite funcții, pe întreg mapamondul, până la faimoșii spioni fantomă. Din Brigada Speciala a DIE. Așa-numita „Brigada U”.

Revelațiile din aceasta carte, ca și celelalte demersuri de același fel ale lui Ohanesian, sunt tulburătoare. Și pot fi și primejdioase. Deodată, sub masca unui bătrânel liniștit și simpatic, care trăiește anonim undeva, apare un personaj despre care s-ar putea scrie romane de spionaj sau care ar putea deveni erou al unor seriale de succes. Este descrisă, pagină cu pagină, o cu totul altă lume decât cea în care am crezut că trăim.

Lumea paralelă a lui Ovidiu Ohanesian nu este însă imaginară. Ea este cât se poate de reală. Și folosesc, iată, timpul prezent. Pentru că și Ohanesian își urmărește personajele nu numai în trecut, ci și în prezent, uneori, atunci când este cazul, anticipându-le viitorul.

Facând trimiteri insistente la cea mai spectaculoasă pagină din istoria spionajului românesc, episodul Ioan Mihai Pacepa, Ovidiu Ohanesian insistă asupra unui termen, astăzi banal, dar în urmă cu câteva decenii cvasinecunoscut sau prea puțin cunoscut. Dezinformarea. El demonstrează în această carte că rostul serviciilor secrete nu s-a redus niciodată la obținerea unor informații protejate de diferite state. Că mai ales serviciile secrete ale blocului sovietic, dar nu numai ele, au dezvoltat tehnici cu totul și cu totul speciale pentru dezinformarea potențialilor inamici. Că în această activitate au fost angrenați nenumărați specialiști și au fost angajate fonduri importante. România nu  a făcut excepție de la această regulă. Deloc. Și este de presupus că nu face nici acum. Și atunci, citându-l pe Ohanesian, înțelegem mai bine o serie întreagă de diversiuni organizate de servicii nu numai împotriva inamicului, ci și a cetățenilor pe care, prin jurământ, îi „servesc”.

Cantitatea de informație pe care ne-o livrează Ohanesian este atât de mare, încât pare greu de crezut că fiecare referire a putut fi verificată. Nu este deloc exclus ca, în ceea ce privește unele personaje, însuși Ohanesian să fi căzut victimă a unor operațiuni de dezinformare. De intoxicare. Dar riscul merită totuși asumat. Prețul plătit de victimele colaterale este suficient de mic în raport cu greutatea și gravitatea dezvăluirilor. Și, ca dovadă că așa stau lucrurile, în această amplă lucrare, în care Ohanesian își servește patria în felul lui, sunt publicate nu numai informații seci, ci și interviuri, facsimile ale unor documente secrete și numeroase fotografii. O parte dintre fantomele lui Ceaușescu se plimbă astfel, la vedere, printre noi. Și sub ochii noștri.

O stranie coincidență face ca, în cursul acestei dimineți, în care eu lecturez manuscrisul pe care Ohanesian mi l-a pus la dispoziție, să mă fi preocupat de soarta unui personaj de excepție. Savantul român Constantin Răuță. Despre care tocmai am scris un editorial postat pe mai multe site-uri în această zi de 3 noiembrie. O personalitate fascinantă, un om care, la scurt timp după ce a primit cetățenia americană și a fost condamnat la moarte sub regimul comunist de Tribunalul Militar care l-a condamnat la moarte și pe Pacepa, a devenit un savant de talie mondială. Lucrând la General Electric pentru cei mai importanți sateliți lansați de Statele Unite, la NASA, în programe vizând controlul zborurilor spațiale, dar și la Departamentul Apărării, unde și-a adus o contribuție importantă la sistemele de protecție împotriva rachetelor balistice, componente care se vor monta, în curând, la Deveselu. Dar Constantin Răuță, în ciuda eforturilor pe care le face de 13 ani, rămâne condamnat la moarte chiar în urma unei sentințe, de acum o lună, a Curții de Casație de la București. În cartea lui Ohanesian descopăr cu uimire, la scurt timp după ce mi-am postat editorialul, un întreg capitol consacrat savantului condamnat la moarte, Constantin Răuță. Și observ, cu plăcere, cum informațiile noastre coincid. Numai că Ohanesian știe și scrie mult mai multe despre Răuță.

Poate, pornind de la biografia schițată de Ohanesian, un mare producător se va gândi să facă un film artistic. La fel cum și generalul Ioan Mihai Pacepa și spectaculoasa sa istorie ar trebui să devină subiectul unei mari opere cinematografice.

Să petrecm câteva zile servind și noi patria alături de Ovidiu Ohanesian!

 

Sorin Roșca Stănescu

05/11/2013 Posted by | Armata, Ciocoii de serviciu, Deontologii, presa si serviciile secrete, Diplomatie, Justitie si injustitie, Ministerul de Interne, Securistii vechi si noi, Serviciul Roman de Informatii, Servicul de Informatii Externe | 3 comentarii