AntiMafia

Un blog pentru neliniştea dumneavoastră

Cum ne-a găsit Doru Braia

Împotmoliţi

  Se spune că obişnuinţa ar fi a doua natură. A omului. La celelalte vieţuitoare s-ar numi dresaj şi le-ar induce acestora „schemele” de comportament pe placul stăpânilor sau le-ar determina dependenţa deplină de cel sau aceia care le vântură pe la nas (pardon, bot) „zăhărelul” ce devine din zi în zi tot mai puţin, până când „fac frumos” doar în virtutea speranţei. Diferenţa dintre om şi dobitoace este, astfel, aproape insesizabilă şi doar posibilitatea de a se articula sau nu verbal trasează definitoriu poziţia fiecăruia în acelaşi regn.   La noi, la români, obişnuinţele sunt destul de lipsite de diversitate şi nu este deloc dificil a identifica − diagnostica − reacţiile plenare la oricare dintre comenzile sau tentaţiile transmise „de sus” (de la… Stăpânire), întru realizarea a ceea ce, semidoct (dar şi pervers!), s-a denumit pace socială. Efervescenţa evolutivă lipseşte cu desăvârşire şi orice mică învolburare se tranformă rapid într-o stare lâncedă, precum apa din sticla uitată undeva, după frigider.  Cea mai gravă dintre cauze este, evident, obişnuinţa cu răul. Indiferent de poziţia pe scala socială, oamenii nici nu mai bagă de seamă ce îi trage permanent înapoi şi cui i-ar reveni răspunderea pentru aberaţiile botezate pompos „decizii politice”, „hotărâri guvernamentale”, „viziuni doctrinare” sau „acorduri şi tratate”, cam prea obscur formulate.  Cei avuţi (mă rog, există deja şi nu-i mai întreabă nimeni cum s-au înavuţit!) acceptă indolent până şi defectuoasa execuţie a construcţiilor pe care şi le-au dorit cât mai somptuoase (kitsch-ul y compris); parcurg, încântaţi de-a dreptul, şoselele şi bulevardele ce le transformă limuzinele luxoase în nişte hârburi agasant scârţâitoare, după doar câteva mii de kilometri şi zeci de mii de gropi; acceptă impasibili păgubosul hăţiş legislativ (Doamne, câţi tâmpiţi îşi dau aere de legislatori!), cu gândul doar la „tunul” ce-l vor da la prima cotitură; inerţia instituţiilor şi lenea obraznică a funcţionarilor nu-i afectează câtuşi de puţin, pentru că ştiu cum „datul din urechi” devine la noi instantaneu valută forte; inspiră cu naturaleţe noxele emanate vârtos tocmai de capacităţile economice pe care doar ce le-au achiziţionat (ştiu ei − dar şi noi! − cum), otrăvindu-şi simultan şi odraslele etc. Nimic nu-i deranjează − s-au obişnuit − şi nici măcar scurgerea implacabilă a timpului nu-i impacientează. Se cred, din obişnuinţă, nemuritori… Cei mai puţin avuţi (în nici un caz loviţi de sărăcie − au cunoscut-o vreodată?!), fiind şi cei mai mulţi, jelesc scâncind ori de câte ori au ocazia (ipocrizia doar este de sorginte dacică, nu-i aşa!?), dar în acelaşi timp, obişnuiţi fiind, acceptă tot, absolut tot. De când se ştiu, se lasă îmbrobodiţi de Minciuna generalizată, până ajung să se mintă chiar şi pe ei înşişi; când sunt traşi pe sfoară de câte unul din prima categorie îşi reazămă imediat obida pe dictonul biblic „să dăm Cezarului ce este al Cezarului”, visând la ziua când vor putea deveni şi ei nişte escroci cu ştaif; abuzurile Autorităţii sunt încasate precum un dat divin, zâmbind smerit în faţa rânjetului nemernic; când nu le curge apa sau dârdâie prin case, iau totul la pachet cu îmbulzelile după câte o ciozvârtă şi plătesc cuminţi preţuri comparabile, frecvent superioare, cu cele din ţări în care compensarea oricărui neajuns pricinuit este promptă şi de la sine înţeleasă; nedreptatea nu o consideră nicidecum antipodul dreptăţii, pentru că nici nu o pot identifica pe cea de-a doua printre meandrele obişnuinţei cu cea dintâi; şpaga pentru diplomele celor mici, din obişnuinţă, este deja firească, chiar dacă, după aceea, le va spori îngrijorarea în faţa unor urmaşi inepţi; sechelele şi chiar moartea din cauza repetatelor cazuri de malpraxis le pun pe seama deja obişnuitului „aşa i-a fost scris, sărmanul”; raptul „istoric” de acum douăzeci de ani, când li s-a mai furat chiar şi o Revoluţie, i-a lăsat destul de indiferenţi, obişnuiţi fiind cu hoţia la scară naţională, de sus în jos, dar şi de jos în sus…  Cei mai amărâţi, într-adevăr săraci − mulţi, dar departe de a fi cei mai mulţi − s-au obişnuit şi ei, sărmanii, cu starea pentru care parcă ar fi fost destinaţi, acceptând fără crâcnire orice le parvine parşiv de la celelalte două categorii. Trag vaca costelivă sau mână câteva oi ciufulite pe tăpşane şi nici prin cap nu le trece că pe lume s-a inventat demult alfabetul şi, aşa obişnuiţi fiind, îşi îndeamnă şi progeniturile la aceeaşi sordidă existenţă; când câte o urgie naturală se abate peste ei, îşi mistuie tăcuţi suferinţa şi mulţumesc umili pentru „ajutoarele” cu data de folosinţă expirată, pentru că aşa i-au educat, obişnuit, bătrânii; subvenţiile ce li se cuvin − şi ei sunt cetăţeni europeni! −, dijmuite cu neruşinare de „cel ce-mparte parte-şi face”, le consideră, tot din obişnuinţă, o milostenie din partea aceluia care − şmecher, deh!; „băiat dăştept, dom’le!” − le mai şi condiţionează votul; îşi dă silinţa câte unul să mai urce măcar o treaptă socială, dar este imediat marginalizat („pfui, cum miroase, dragă!”) şi se retrage resemnat la „vatra” lui obişnuită; s-au obişnuit să nu aştepte niciodată nimic şi doar câte o zi de sărbătoare îi mai provoacă la puţină veselie. Ca pe noi toţi. Din obişnuinţă…   Mai ţineţi minte? Cândva, la vremuri revolute, atrăgeam atenţia că Răul postdecembrist îl vor constitui cohortele de securişti şi activişti comunişti, dacă nu va fi pus în aplicare „Punctul 8” al Proclamaţiei Timişoara. Nu s-a aplicat şi Răul a renăscut. Sub alte auspicii şi stindarde, dar tot Rău rămâne. Între timp, ne-am (re)obişnuit cu „Ei” şi iată cum aceiaşi continuă să fie şi acum diriguitorii necontestaţi ai destinelor noastre. Deh, au devenit patroni!…   Astăzi, când parcă nu mai ştim încotro (Oare Europa ştie?!), ne-am împotmolit. Obişnuinţa cu răul ne-a afundat de-a binelea în mocirla în care ne-am complăcut douăzeci de ani şi nici „utilajul” care să ne mai scoată nu prea se întrevede. Angrenajele societăţii s-au „gripat” profund, „mecanici” care să le repare nu prea se mai găsesc, iar priceperea noastră şi-a dovedit deja limitele.

      Vom rămâne pentru încă multă vreme în starea în care ne-am adus singuri, cu inconştienţă condamnabilă: nişte împotmoliţi…

Doru BRAIA

Reclame

11/10/2010 Posted by | Ciocoii de serviciu, Deontologii, presa si serviciile secrete, Diverse | 5 comentarii