AntiMafia

Un blog pentru neliniştea dumneavoastră

Agentul Poly şi uzina secretă “G”

 Totul pentru proiectul “Apă Grea” made in România

 Memoriile fostului şef al Înzestrării Armatei generalul Victor Atanasie Stănculescu, dar mai ales afirmaţiile sale, cuprinse în cartea “ În sfârşit, Adevărul”, deschid Cutia Pandorei. Trădat de partenerii de „ revoluţie” şi încarcerat la Jilava ca un infractor de rând, ex-generalul a început să vorbească. Nici că era persoană mai potrivită, pentru a discuta despre proiectele nebuneşti ale dictatorului Nicolae Ceauşescu, materializate în arme de distrugere în masă, rachete cu rază medie de acţiune purtătoare de focoase nucleare, iperită sau bruceloză. Dacă în cazul armelor chimice şi bacteriologice, “materialele” erau aduse de agenţii DIE din străinătate în sticluţe ascunse în buzunarul hainei, pentru bomba atomică, era necesară producerea apei grele. Proiectul Măgura, cum se numea “bomba din Carpaţi”, s-a desfăşurat la umbra Centralei Nuclearelectrice de la Cernavodă. Pe baza tehnologiei furate de agentul Poly din SUA, s-a construit uzina “G” de la Râmnicu Vâlcea, staţia pilot unde s-a produs pentru prima oară apă grea românească. În 1986, la uzina de apă grea de la Drobeta Turnu Severin s-a produs cea mai pură apă grea din Europa. Directorul Florea G. de la acea dată a fost mazilit după ce a refuzat să pornească uzina Drobeta, fără îndeplinirea măsurilor de siguranţă. După plecarea sa, pe estacada de conducte a avut loc un accident cu victime ţinut la secret şi în ziua de azi.

Primăvara lui ’86 i-a găsit pe Florea G. şi pe Anda într-un apartament de serviciu din blocul de la marginea pădurii Crihala, repartizat personalului angajat la uzina de apă grea Drobeta (astăzi Romag Prod Drobeta Turnu Severin – Halânga ). “ Am dus benzile sus, spuse Anda. Florea îi făcu semn să vorbească mai încet, apoi o trase aproape de el, strângând-o ferm de încheietura mâinii. Femeia făcu ochii mari de uimire. Deşi trecuseră prin multe împreună, nu îşi aducea aminte ca Florea şă-şi fi pierdut vreodată cumpătul. “ Au răscolit tot biroul. Vor veni şi aici.”, spuse el în şoaptă. Florea cunoştea bine procedurile ofiţerilor de obiectiv (ceiştii care asigurau protecţia internă la Drobeta). Tovarăşa Stanciu venise special să-l anunţe că este trecut la dipoziţia Centralei (Centrala pe probleme de apă grea funcţiona la Combinatul Chimic de la Râmnicu Vâlcea). O delegaţie condusă de ofiţerul de protecţie le va controla bagajele, apoi îi va conduce la maşină. În cazul lui Florea miza era mare. Conducerea de partid şi de stat, inclusiv H. Roşu, ofiţerul responsabil de proiect din cadrul Ministerului Industriei Chimice ştiau că, de când fusese numit director general la uzina Drobeta, Florea înregistrase toate convorbirile telefonice cu Bucureştiul şi cu staţia pilot de la Vâlcea. Ştiau ce să caute.

Uzina “G”, ridicată după planurile aduse de DIE

Bazele staţiei pilot pentru obţinerea apei grele de la Vâlcea au fost puse prin anii ’60 sub îndrumarea Direcţiei de Informaţii Externe, imediat ce agentul Brigăzii Speciale TS Polihroniade, nume de cod “Poly” , reuşise să aducă tehnologia de fabricaţie a apei grele de la o uzină de undeva din Savannah – Statele Unite. Brigada Specială TS (ulterior SD) era un compartiment specializat în spionaj economic în cadrul Direcţiei de Informaţii Externe. Ulterior, în familia lui Poly au avut loc diverse „accidente”. Printre altele, s-a “întâmplat” ca fiica lui Polihroniade să moară după ce s-a aplecat peste balcon, fiind lovită cu o cărămidă în cap. Evenimentul tragic a marcat-o iremediabil pe soţia lui Poly, personalitate de rang înalt a vieţii sportive româneşti. Femeia are o cădere nervoasă, iar agentul DIE s-a retras din activitate. Uzina “G” de la Râmnicu Vâlcea, ca dealtfel chiar amplasarea uzinei de apă grea de la Drobeta Turnu Severin au o poveste controversată. Colegii securistului Poly, spun că primul ţăruş al uzinei s-ar fi bătut în apropierea oraşului Cernavodă în 1979. Apoi, la protestul lui Ion Iliescu, fost şef la Ape, conducerea de partid şi de stat s-ar fi răzgândit pentru Turnu Severin. Cât despre, staţia pilot, în memoriile publicate în SUA, generalul Ion Mihai Pacepa, fost şef DIE, vorbeşte despre amplasarea acesteia lângă Slatina. Nu mai este niciun secret astăzi că staţia pilot unde s-a obţinut pentru prima oară apă grea românească a fost amplasată în vecinătatea Combinatului Chimic Râmnicu Vâlcea (Oltchim), pe strada Uzinei nr.4. Foştii angajaţi ai Uzinei “G”, cum se numea obiectivul, afirmă că locaţia ar fi fost aleasă chiar de Nicolae Ceauşescu. Proiectul a fost demarat în 1970. Director general a fost numit academicianul Marius Sabin Peculea, fizician de renume cu experienţă considerat părintele apei grele româneşti. Misiunea iniţială a uzinei, în fapt mai mult un institut de cercetare, era de a pune bazele producţiei pentru viitoarea fabrică de apă grea de la Drobeta Turnu Severin. Uzina “G” avea capacitatea de producţie de circa 1 tonă/an.

Iliescu mută apa grea de la Cernavodă la Turnu Severin

Oficial, uzina de apă grea (mai cunoscută ca Halânga) de la Drobeta Turnu Severin îşi are originea la fostul IITPIC Institutul de Inginerie Tehnică Proiectare şi Inginerie Chimică. Neoficial este rezultatul cercetărilor de la uzina “G”. Primele patru module ale uzinei de apă grea au fost montate în anul 1986. Şeful de proiectului era inginerul chimist Mircea Turtureanu, proiectant principal, un fost inginer din IITPIC Dolbea. Director general a fost numit Florea G., echipa managerială fiind completată de directorul economic Gherman Ion. Aproape toţi angajaţii uzinei Drobeta aveau certificat Strict Secret de Importanţă Deosebită, iar corespondenţa era trimisă doar prin poşta militară. Echipamentele au fost transportate pe Dunăre. Staţia de azot a fost adusă de la ruşi pe calea ferată până la Galaţi şi transbordată pe navă, datorită diferenţei de ecartament dintre căile ferate sovietice şi cele româneşti, fiind montată de specialiştii din fosta RDG. Foşti angajaţi ai ministerului chimiei spun că locaţia primei fabrici de apă grea româneşti nu a fost aleasă la întâmplare. În procesul de producţie a apei grele (monoxid de deuteriu) era folosit hidrogenul sulfurat, o substanţă extrem de toxică. Până în 1989, cele patru module de producţie GSI-uri, au fost aduse de la uzinele bucureştene IMGB sau Griviţa. Numit la conducerea uzinei Drobeta în 1986 (la scurt timp după accidentul de la Cernobâl), Florea cunoştea potenţialul ucigător al hidrogenului sulfurat. În concentraţia folosită la Drobeta, orice scăpare de hidrogen sulfurat era fatală pe o rază de 150 Km. Un potenţial accident putea afecta ţările vecine. Specialiştii spun că locaţia de la Turnu Severin a fost aleasă pentru “controlul curenţilor de aer “, şi limitarea efectelor unui potenţial accident, după ce Ion Iliescu (Preşedinte al Consiliului Naţional al Apelor în acea perioadă) s-a opus amplasării fabricii de apă grea la Cernavodă.

Înregistrările directorului Florea

Într-un fel, Florea făcuse aceiaşi greşeală ca şi Iliescu. La una dintre şedinţele de comandament desfăşurate la Comitetul Central, atrăgând atenţia asupra nerespectării normelor de securitate în construcţie la uzina de apă grea Halânga, cu efecte directe asupra ecosistemului Dunării. Din păcate, în dorinţa de a respecta termenele raportate comandantului suprem, demnitarii comunişti forţau nota. Ordinele venite de sus erau tot mai contradictorii, iar presiunile de a porni producţia de apă grea, aspura lui G. Florea se intensificaseră. Dornic de a respecta planul trasat de comandantul supreme, Gheorghe Dinu ministrul Industriei Chimice şi Petrochimice, dădea telefoane zilnic la Halânga. Siguranţa în funcţionare conta mai puţin. Confruntat cu aceste probleme, Florea şi-a luat măsuri de protecţie. Cu ajutorul unor tehnicieni din uzină a pus la punct un sistem de înregistrare a convorbirilor telefonice pe bandă de magnetofon. Numai aşa putea avea dovada ordinelor si presiunilor venite “de sus”. Florea nu era de acord să pornească instalaţiile combinatului până nu erau îndeplinite toate normele de siguranţă. Singurele măsuri de protecţie luate la acea dată erau măştile de gaze cu autonomie de 2 ore şi câteva autobuze pregătite pentru îmbarcarea personalului în caz de accident. Vestea că românii au reuşit să producă cea mai pură apă grea din Europa ( la testările primelor module în 1986 ) s-a răspândit ca fulgerul. În martie 1986, Nicolae Ceauşescu a vizitat la combinatul de la Drobeta alături de mai mulţi demnitari comunişti printre care se numărau Ştefan Andrei şi generalul Olaru. În luna septembrie a aceluiaşi an, a venit în vizită la uzină Bradley, unul dintre directorii (de la acea dată) firmei Atomic Energy of Canada Limited (AECL). Accident ţinut la secret Florea a fost mazilit imediat după ce la Bucureşti s-a aflat că înregistra convorbirile telefonice cu mai marii zilei. În ziua plecării de la Turnu Severin, şefii departamentului Personal şi Administraţie de la Drobeta s-au prezentat la apartamentul lui Florea şi le-au periat bagajele proscrişilor. Înainte de a le face inventarul din casă, foştii colegi de muncă şi-au cerut scuze. Nu aveau ce face. Fuseseră trimişi de ceistul uzinei. Benzile cu înregistrările sensibile au ajuns pe mâna colonelului H. Roşu şi au fost clasate în arhivele Securităţii. În toamna lui ’86, aşa cum prevăzuse Florea, la Halânga a avut loc un accident soldat cu victime. Un muncitor aflat pe estacada de conducte a manevrat greşit o valvă de la hidrogenul sulfurat H2S. A fost ucis pe loc. Scurgerile de H2S au provocat alte 6 victime printre şoferii de pe şoseaua învecinată. Hidrogenul sulfurat în concentraţie mare nu are miros şi este letal. Accidentul a fost ţinut la secret chiar şi după Revoluţie. Deşi a călătorit prin multe ţări G. Florea nu a primit niciodată viză pentru URSS. În 1996, Anda şi Florea au divorţat. Cu această ocazie, apartamentul Andei a fost curăţat de orice urmă care amintea de Florea.

Florea, vecin cu generalul Macri

Născut pe 13 martie 1932, Florea G. era la bază inginer chimist. Fost director la Combinatul Chimic Turda, alături Ion Copândean, Florea participase încă de la începuturi la proiectul de apei grele în România. Avea o soţie bolnavă de alcoolism cronic de care nu putea divorţa datorită politicii de cadre. Şi-ar fi pierdut funcţiile şi poate gradele. Partidul nu tolera divorţuri în astfel de situaţii. Relaţia extraconjugală cu Anda era un risc asumat. Dealtfel, povestea familiei Florea era cunoscută în detaliu la nivel în Securitate, Florea locuind o bună perioadă de timp, într-un apartament, pe acelaşi palier cu generalul Emil Macri, şeful Direcţiei a II-a Contrainformaţii Economice. Ministrul Industriei Chimice Mihail Florescu (nume real Blumenfeld) intervenise pentru ca Florea să primescă locuinţă din fondul rezervat Institutului de Inginerie Tehnologică şi Proiectare pentru Industria Chimică (IITPIC), într-un bloc deasupra magazinului Gioconda de pe Calea Victoriei.

19/04/2010 Posted by | Armata, Securistii vechi si noi | 7 comentarii

Proiectele secrete ale Epocii de Aur

Tomahawk-ul românesc a fost casat pe şest

 Deşi există nenumărate dovezi ale prezenţei serviciilor secrete străine în focul Revoluţiei, nu ştim încă ce căutau acestea pe teritoriul României. Dacă punem cap la cap mărturiile exgeneralului Victor Atanasie Stănculescu ( fost şef al înzestrării Armatei ) şi amintirile fostului şef al Direcţiei de Informaţii Externe (DIE) Ion Mihai Pacepa, ne putem face totuşi o imagine. Mai mult, informaţii venite în presa centrală anul trecut pe linia agenturilor ruseşti, vorbesc despre posibilele motive ale activităţilor derulate de agenţii Spetsnaz şi GRU. Se pare că pe sovietici îi interesa mai puţin Revoluţia şi mai mult proiectele secrete ale dictatorului Ceauşescu (referitoare la armele de distrugere în masă şi rachetele purtătoare). Piloţi şi cercetători români, angajaţi în fostele baze aeriene româneşti, îşi aduc aminte că dictatorul dăduse ordin să se construiască prima rachetă de croazieră românească. Proiectul era bazat pe modificarea avionului de cercetare fără pilot TU143, achiziţionat de la sovietici în 1988.

 Cartea bazată pe memoriile fostului general Victor Atanasie Stănculescu “În sfârşit adevărul…”, aduce în atenţia opiniei publice informaţii relevante despre intervenţia trupelor străine în decembrie ’89, ca şi  posibilele motive care au dus la eliminarea în mare grabă a lui Nicolae Ceauşescu. Stănculescu  dezvăluie câte ceva din culisele unor operaţiuni clasificate Secret de Stat şi ascunse publicului larg până astăzi.

“Discutam mai mult problemele armei chimice. La el era problema staţiei-pilot în una, două uzine mari pentru fabricarea iperitei şi pe care o experimentasem în teren. Aceasta a fost prima dintre cele trei componente ale armelor chimice. Apoi a fost arma bacteriologică, când a venit generalul Popescu din India cu probele de viruşi în eprubete, sticluţe în buzunarul interior de la haină.”, povesteşte Stănculescu.

La rândul său, fostul şef al Direcţiei de Informaţii Externe, Ioan Mihai Pacepa a dezvăluit amănunte despre finanţarea proiectelor de cercetare şi producţie în România a armelor nucleare şi bacteriologice de la mijlocul anilor ’70.

“Ceauşescu vroia cu disperare să aibă o bombă atomică cât de mică”, spune Pacepa în memoriile sale.

Pe scurt, era vorba despre proiectele unor arme de distrugere în masă (nucleară, chimică şi bacteriologică, precum şi studiile efectuate în secret pentru realizarea unei rachete cu rază medie de acţiune), secretizate în grădina MApN. Cei care lucrau în domeniu la vremea aceea, spun că responsabili de aceste proiecte erau generalii Nicolae Eftimescu, adjunct al şefului Marelui Stat Major şi Mihai Chiţac aflat la conducerea Comandamentului Trupelor Chimice.

 Rachetele Operativ-Tactice

 Armele de distrugere în masă nu fac două parale dacă nu există şi rachetele, obuzele sau aeronavele capabile să le transporte către ţintă. Generalul Pacepa a făcut referire la încercările unor specialişti DIE, din anii ’70, de a produce rachete cu rază medie de acţiune capabile să poarte focoase nucleare sau alte arme de distrugere în masă. Pacepa spune că la adăpostul Institutului de Cercetări şi Proiectări pentru Rachete Meteorologice (cu sediul în pădurea Băneasa), profesorul Alexandru Spătaru lucra la proiectul unei rachete cu rază medie de acţiune. O dovadă că nu s-a reuşit este mărturia fostului general Stănculescu despre achiziţia unor astfel de rachete de la sovietici. Este vorba de Rachetele Operativ-Tactice (ROT), mătrăşite pe ascuns de serviciile secrete româneşti. Specialiştii MApN spun că după ’90, sute de astfel de rachete capabile să poarte arme de distrugere în masă au dispărut fără urmă din înzestrarea Armatei. Ultimele două tranşe de cel puţin 400 de rachete ( de la Unităţile militare Ineu şi Teiuş), dispărând în anul 1996 în direcţia Israel. Presa centrală a descoperit că transportul ultrasecret a fost realizat la cooperare între Mossad, SIE şi DIA, cu ştiinţa şi aprobarea lui Ioan Talpeş. 

Proiectul TU-143 – racheta de croazieră

 Ca prin minune, au dispărut şi aeronavele TU-143 ( VR-3 Reis ), primele avioane de cercetare fără pilot, achiziţionate de armata română de la sovietici. Avionul fără pilot făcea parte dintr-un proiect ceauşist încadrat, la nivelul anului 1988 la categoria Secret de Stat. Vorbim despre un “proiect”, pentru că dictatorul intenţiona să realizeze o racheta de croazieră românească, pornind de la platforma TU-143 ( VR-3 ). Am stat de vorbă cu foşti  piloţi de la Baza Aeriană Feteşti, dar şi cu ofiţerii care asigurau “protecţia internă” a programelor de încercări în zbor pentru  rachetele aer-aer romaneşti în perioada 1988-1990. Aceştia îşi aduc aminte că, la Centrul de Cercetări şi Producţie în domeniul rachetelor de la Crângul lui Bot (astăzi ELMEC Ploieşti) şi la baza militară de la Mihail Kogălniceanu, era în teste un avion fără pilot (în fapt o rachetă de croazieră fără focus), utilizat pentru cercetarea aeriană. Inginerii români sperau că vor fi capabili să realizeze o replică îmbunătăţătă a modelului TU-143, capabilă să poarte focoase nucleare. Specialiştii în domeniu spun că proiectul era fezabil. Serviciile secrete româneşti au tras cu ochiul la fraţii sovietici care dezvoltaseră pe TU-143, modelul TU-300 Korshun. Proiectul rachetei de croazieră româneşti se baza pe platforma unui TU-143, modificat şi echipat cu  motorul reactiv Turbomeca Artouste III B, folosit pentru elicopterele IAR-316 B Alouette III. Motorul  dezvolta 650 kgF, la un consum specific inferior lui TR3-117 (motorul TU-143), având în acelaşi timp un gabarit mai mic. Ca şi în cazul rachetelor ROT, fără nicio explicaţie, prin 1997 escadrila de TU-143 românească a dispărut pur şi simplu din înzestrarea armatei. Au fost înlocuite cu aparatele Shadow 600, de producţie americană, despre care specialiştii români au o părere foarte proastă. Achiziţia avioanele spion Shadow 600 a fost supervizată de prietenul fostului şef SIE Ioan Talpeş, dr. inginer Vasile Pascu, nume de cod “Doctorul”.  La vremea aceea, Pascu era colonel sub acoperire la firma Telespatzio. Până la închiderea ediţiei, Ministerul Apărării Naţionale nu a răspuns întrebărilor formulate de autor pe acest subiect. 

 TU-300 Korshun

 Sovieticii au păstrat pentru TU-300 motorul TR3-117 (de la TU 143) cu tractiunea de 640 kgForţă, modificându-i suprafaţa în plan a aripii ( delta în loc de aripă trapezoidală ) şi lungind fuselajul pentru a mări rezerva de carburant şi încărcătura utilă transportată. TU-300 cântărea 3 tone şi avea rază de acţiune de 1.000 km. Sistemul de navigaţie era similar celui de pe rachetele americane de croazieră Tomahawk. O varianta TU-300 prevazută cu radar side-looking airborne, servea pentru depistarea ţintelor de suprafaţă de tip aerodrom sau baterii de rachete AA. Alta, prevazută cu bombe în casete ( 1.000 kg ), înmagazina în memorie coordonatele ţintei şi apoi o ataca.

Avantajele rachetei de croazieră

Specialiştii spun că, probabilitatea ca o salvă simultană de rachete de croazieră (zburând la 50 m cu dese schimbări de direcţie) să neutralizeze şi să creeze breşe prin sistemul de apărare antiaeriană, este mai mare decât cea a lansării rachetelor SCUD care n-au precizie. Abaterea probabilă a acestora din urmă, fiind de ordinul a 4-5 km. Ceea ce în cazul unei baze aeriene dispuse în jurul pistei de 2,5 km sau a unei baterii de rachete anti-aeriene în dispozitiv circular cu raza de 800 m înseamnă rateu sigur.

10/04/2010 Posted by | Diverse | 3 comentarii