De-al nostru sau al lor ?

De când a fost numit Ambasador Extraordinar şi Plenipotenţiar al Republicii Cehe în Republica Moldova (29 ianuarie 2010), Jaromir Kvapil nu contenește să-i uimească pe oficialii de peste Prut. Chiar și literații sau artiștii prezenți alături de diplomat la diverse evenimente culturale îi laudă abilitățile de comunicare. Jaro, cum îi spun prietenii apropiați, vorbește o “frumoasă, perfectă” limbă română. Până aici nimic deosebit. Am putea spune că  Jaro a avut tot timpul din lume să învețe limba noastră, deoarece, o perioadă îndelungată, cehul a fost diplomat în România și în Republica Moldova. Puțini sunt cei care știu povestea adevărată de la dosarul de cadre al lui Jaromir Kvapil . Epopeea românească a viitorului ambasador începe în vara anului 1968, când trupele Spețnaz și tancurile trimise de sovietici să implementeze democrația socialistă la Praga, îl găsesc pe acesta student la facultatea de comerț (un fel de ASE cehoslovac). La vremea aceea, Kvapil senior, tatăl lui Jaromir îndeplinea funcția de atașat al agenției economice cehoslovace la București, așa că nu i-a fost prea greu să-și aducă odrasla în capitala României. Ferit de democrația forțată de la răsărit, Jaromir și-a terminat studiile la noi, la Facultatea de Comerț Exterior din cadrul ASE, locul de unde Direcția de Informații Externe (DIE) făcea de zor recrutări pentru schimbarea garniturii bolșevice de la conducerea instituțiilor țării. Așa că, viitorul diplomat Jaromir Kvapil a beneficiat de instruire de specialitate și de colegi celebri, care au terminat comerțul exterior odată cu el, apoi au fost recrutați de generalul Gheorghe Marcu, “cercetători” la Institutul de Economie Mondială, o instituție de acoperire a DIE. Timpul a trecut, vremurile s-au schimbat, iar Jaromir Kvapil a revenit după 1989 în România în calitate de diplomat, unde îl așteptau alte evenimente mărețe. Printre altele, Jaro a prins destrămarea Cehoslovaciei la post. În 1993 a fost numit ambasador al Republicii Cehia la București, iar în perioada 1994-1997, prin cumul este acreditat și pentru Republica Moldova. Tot aici a prins și conflictul care a dus la destrămarea Iugoslaviei. Cum în acea perioadă, traficul de armament, combustibili și alimente peste Dunăre era în toi, organele contrainformative ale statului român stăteau cu urechile ciulite în mediul diplomatic. Uite așa, Jaromir a ajuns subiectul unei note informative, în care îi erau consemnate obiceiurile dar și discuțiile. Astfel, aflăm că, diplomatul obișnuia să stea la o bere cu prietenii în ambasadă, tolănit cu picioarele pe birou și să vorbească în cea mai curată limbă românească despre noul sistem cehesc de radar capabil să detecteze avioane invizibile.  Întâmplător sau nu, prin martie 1999, sârbii, reușeau să doboare (cu rachete SA trecute pe la Turnu Severin) un F117 Night Hawk și să avarieze grav altul. Aeronave invizibile pentru echipamente convenționale. Privind  fragmentele  avionului F117 doborât, expuse astăzi la la muzeul aviației din Belgrad, nu poți să nu te-ntrebi : de unde or fi avut sârbii sistemul special de detecție ?

Lansare carte: Eduard Ovidiu Ohanesian – Puterea din umbra** Raport din spatele uşilor închise

Joi 24 Noiembrie 2011, orele 16³⁰ – 17⁰⁰ 

Lansare carte: Eduard Ovidiu Ohanesian – Puterea din umbra** Raport din spatele uşilor închise

Targul International de carte Gaudeamus – Spatiu Evenimente – nivel 7.70

Prezintă: Doru Braia

Justiția pe înțelesul tuturor

Judecători imparțiali sau simpli agenți ai Statului ?

 

Ioana Sfîrîială

La  art.124 alin.3, Constituția României prevede că magistrații sunt independenți. Și  punctum ! Independența magistraților se referă, bineînțeles, la celelalte puteri în Stat, respectiv la Puterea Legislativă și Puterea Adminstrativă. Cu alte cuvinte, judecătorii nu pot fi influențați nici de Parlament, nici de Guvern. Specialiștii susțin că, într-o democrație, principiul separatiei puterilor în stat prevede, în esență, că cel care dă legea este diferit de cel care o aplică și de acela care verifică dacă aceasta a fost corect aplicată. Așadar, separația puterilor în stat este un principiu propriu guvernărilor democratice, nu al celor din țările conduse autoritar, dictatorial sau cu guverne militare. După intervențiile premierului și mai recent, după urecheala aplicată de Traian Băsescu judecătorilor în fața națiunii ne putem pune câteva  întrebări. Mai este România un stat democratic, de drept, guvernat de principiul separației puterilor ? Este puterea judecătorească cu adevarat independentă? Actul de justiție este rezultatul exclusiv al analizei situației de fapt de către judecător sau există influențe externe și interioare, care îl alterează ?

Dacă ne uităm în gura primului ministru Emil Boc, lucrurile stau cam așa :  judecătorii sunt plătiți de la bugetul de stat.
Deci sunt simpli bugetari, aflați pe același palier cu  funcționarii din sistemul administrativ, politiștii, etc. Ce implică faptul că sunt plătiți de la bugetul de stat? În primul rând, situația lor materială (cu toate implicațiile care decurg din aceasta) este la dispoziția puterii legislative, care stabilește sistemul de salarizare al bugetarilor, așa cum a reieșit cu claritate în timpul așa-zisului protest al magistraților, care aveau revendicări salariale. În al doilea rând, în
litigiile în care statul este acționar, (autorități-administrative sau pui ai statului – companii la care statul deține controlul), magistratul se află într-o situație de incompatibilitate, deoarece nu mai există garanția, mai presus de  orice dubiu, a imparțialității acestuia. Păi cum să dea judecătorul o hotărâre împotriva Statului care îl plătește ? La rândul său, justitiabilului nu mai poate avea încredere în actul de justiție, în condițiile în care, cel care împarte dreptatea, este
salariatul uneia dintre părți. Unii ar răspunde că magistrații nu au raporturi de muncă cu Statul, că salariile, chiar dacă sunt primite de la buget, nu creează o legătură directă cu plătitorul. Sofisme și nimic mai mult ! Raporturile magistrat-Stat există fără doar și poate  ca urmare a plății sumelor de bani, lunar, pe stat (salariu sau indemnizație). O dovadă incontestabilă în acest sens este și faptul că, nemulțumiți de cuantumul salariilor, magistrații au dat în judecată Statul la Secția de litigii de muncă, și nu la Secția civilă a instanțelor. Declarațiile conducerii Consiliului Superior al Magistraturii (la acea dată), cum că protestul ar fi o luare de poziție în sensul apărării independeței magistraților, nu schimbă adevărata natură a protestelor. Nimic altceva decât o grevă a salariatului, cu revendicări față de angajator. Singura  problemă fiind de natură salarială, nu cea aparentă, principială, vezi Doamne se urmărea susținerea independenței magistratului. Ca dovadă, imediat ce au fost rezolvate pretențiile pecuniare, protestul a încetat. Ulterior, nu s-au  mai invocat nici una dintre celelalte susțineri.

La ordinul lui Boc 

Nu vrem să demonstrăm că pretențiile salariale ar fi fost neîntemeiate, ci doar că magistrații se află în România într-un raport permanent de subordonare față de Stat. Statul plătitor de salarii înseamnă Parlament și Guvern, iar acest raport direct este de natura să vicieze actul de justiție. Situația este cunoscută și acceptată de toți jucătorii: atât Guvernul, cât și Parlamentul, dar si judecătorii. Astfel, Guvernul își permite să condiționeze plata salariilor magistraților de modalitatea în care aceștia din urmă pronunță soluții, iar Parlamentul legiferează golind de conținut hotărârile judecătorești pronunțate. Numai așa s-a ajuns ca Traian Băsescu să urecheze judecătorii în fața națiunii, pentru că dau prea multe soluții împotriva Statului român. Când  premierul Emil Boc se întâlnește cu magistrații și le atrage atenția că, dacă vor da hotărâri prin care Statul să fie obligat la despăgubiri, nu vor mai avea de unde să își ia salariile, nu numai că le transmite un semnal. Le dă un ordin. Judecătorii, la rândul lor, acționează în consecință. Urmările nu s-au lăsat așteptate. După protestul magistraților și conversațiile avute cu Boc, numărul despăgubirilor acordate prin hotărâri judecătorești a scăzut semnificativ. Pentru că, nu-i așa, o sentință poate fi motivată, la fel de bine, și într-un sens și în celălalt. Că se poate și altfel, o demonstrează scurta perioada în care Monica Macovei a fost ministrul Justiției, când presiunea persoanelor de sorginte comunistă în sistem scăzuse, iar hotărârile judecătorești de retrocedare și despăgubire se înmulțiseră. După plecarea ex-ministrei, situația a revenit la cea anterioară. În prezent, restituirile au stagnat sau au fost respinse. Curtea de Casație a admis chiar un recurs în interesul legii, prin care stabilea că revendicările proprietarilor deposedați abuziv sunt inadmisibile.
Se poate vorbi în această situație de o lipsă de imparțialitate, de unde și incompatibilitatea judecătorilor în spețele implicând Statul? Desigur. Până când legea nu va prevede astfel de incompatibilități, magistrații vor continua să actioneze ca simplii agenți ai Statului. Nimic altceva.